Ioana Ishikawa Constantin: Doua povesti cu mancare si oameni

Doua povesti cu mancare si oameni este primul articol dintr-o serie pe care as vrea s-o fac lunga. Vreau sa invit mai multi oameni si bloggeri sa scrie despre experientele lor culinare. Fidel principiului meu, de a NU scrie retete, ci EXPERIENTE CULINARE, astazi Ioana ne spune doua povesti … cu oameni si mancare 🙂 Enjoy! 🙂

Nascuta intr-o familie unde cel mai excentric fel de mancare la care ma puteam gandi in copilarie erau cartofii prajiti de la Mec, faptul ca am ajuns un adult cu o oarecare curiozitate fata de preparatele culinare neobisnuite, a fost o contrareactie la spirtul conservator in care am fost crescuta.

Draga mea mama face o mancare extraordinara! Ea gateste probabil cea mai buna mancare pe care am mancat-o vreodata. Si acum, mai ales cand ma intorc in Bucuresti dupa cateva zile petrecute in tara sau in strainatate unde mananc doar la restaurante, simt o placere si o siguranta de nedescris cand mananc la mama. Dar pentru ca de cand ma stiu am mancat acasa mancare gatita strict dupa aceleasi retete si cu aceleasi ingrediente, nu de putine ori m-am intrebat cum e sa mananci si altfel. Si am descoperit. Iata cateva din cele mai deosebite mancaruri pe care le-am incercat vreodata si gustul pe care mi l-au lasat.

 

Ficatei de gaina cruzi cu ridiche alba rasa

 

Cand am ajuns prima oara in Japonia pentru un internship la Toyota, impreuna cu alti interni, am fost luata sub aripa protectoare a unui mosulet care nu prea avea ce face cu timpul liber si a simtit ca e de datoria lui sa ne arate frumusetile patriei. Si pentru ca o cam facea pe banii nostri, ne arata si ne tot arata tot ce ii trecea prin cap si credea el ca reprezinta poporul nipon. Asa am ajuns sa beau la Mariott un whisky cam cat salariul meu de intern pe o luna si sa trag vreo doua fumuri dintr-un trabuc care probabil costa mai mult decat toata mobila din camera mea de camin. Nu ma intreba ce legatura au aceste excentricitati cu Japonia, pentru ca nici acum nu stiu cum sa-ti raspund, dar sa trecem mai departe.

Problema cu acest mosulet japonez care ne facea pe mine si pe ceilalti colegi sa scoatem bani din buzunar pentru lucruri care nu ne interesau in mod expres, nu era doar faptul ca avea prea mult timp liber, ci si o barca. Undeva in Hakone, aproape de o statie de tren, era ancorat vaporasul sau unde dadea petreceri cu vin mult, paine frantuzeasca si diferite tipuri de branza fina. Lux la cel mai inalt nivel. Iar cand acest lux ma costa o buna parte din tot ce castigam, il apreciam de zece ori mai mult.

Acum, privind in urma, desi atunci ma cam intepa inima cand simteam vantul cum imi bate prin buzunare, ma bucur ca am avut ocazia sa incerc pe pielea mea si cu propriul castig lucruri si experiente despre care pana atunci doar citeam sau vedeam pe internet.

Tot intr-una din aceste peripetii ale mele planificate de mosuletul plictisit, am mancat si pentru prima si ultima oara ficatei de gaina cruzi cu ridiche alba rasa​. Strangeam cureaua de ceva timp pentru a avea cu ce sa-mi platesc urmatoarea aventura nipona. Deja incepeam sa dau jos soldurile si obrajorii pufosi cu care ma alesesem dupa primele saptamani pe pamant japonez in care mancasem tone de paine dulce cu capsuni si
frisca si m-am dus la intalnire cu o foame de lup. Slabisem indeajuns incat sa intru din nou in fustite marimea XS si judecand dupa gaura pe care si-o daduse in curea colegul meu intern care lua de asemenea parte la astfel de desfatari, eram amandoi lihniti de foame si mai de graba decat orice alta excursie, asteptam masa.

Din pacate insa, pentru ziua aceea, mosuletul ne pregatise o cina la un restaurant yakiniku (carne prajita) unde ne-a tratat cu portii minuscule de zgarciuri fripte de gaina, jumarele la gratar si ficatei de gaina cruzi cu ridiche alba rasa​.

Nu mai mancasem carne cruda in viata mea. Dar din cauza foamei care ma indemna sa musc o bucata zdravana de masa, ficateii cruzi de gaina – fara niciun gust de altfel, mi s-au parut cea mai buna mancare din lume si imi parea rau ca nu imi permiteam mai multi.

Peste un timp insa, reintoarsa in Japonia cu alt statut si alte finante, ma gandeam cu nostalgie la ficateii de gaina cu pret exorbitant pentru o mancare fada si am vrut sa-i incerc din nou sa vad daca mi se par altfel manancandu-i fara sa arunc pe ei ultimii bani. Dar am aflat ca au fost interzisi in intreaga tara si datorita riscului crescut de infectie cu salmonela, nici ca vor mai fi vreodata legali.

 

Vin de sarpe inainte de plimbare cu barca

 

O alta experienta culinara care m-a marcat, am trait-o in Okinawa. Chiar daca viata in Japonia nu era usoara, ma indragostisem prea mult de Tara Soarelui Rasare si imediat dupa ce am terminat internship-ul la Toyota, am cautat noi metode de a ajunge acolo. Astfel, in anul doi de facultate, am coborat din avion direct pe aeroportul din Naha si am luat monorail-ul pana la hotelul unde aveam sa fac un nou internship.

Desi face parte din Japonia, Okinawa este cu totul si cu totul diferita fata de restul arhipelagului. Cei de acolo mananca cu placere sorici de porc si nu se feresc nici de o bucata sanatoasa de grasime daca li se ofera in farfurie. Cu alte cuvinte, ma simteam ca acasa.

In Okinawa am mancat kilograme intregi de struguri de mare suculenti si goya – o leguma cu gust amar pe care japonezii din Okinawa o pun cam la orice fel de mancare. Din tot ce am incercat, preferatul meu este snack pineapple, un ananas micut de pe insula, cu gust extrem de dulce si aromat care se poate consuma cu tot cu coaja. Dar pe langa aceste fructe si legume nu foarte iesite din comun, nu m-am dat inlaturi nici de la specialitatea locala: vin de sarpe habu.

Tocmai treceam printr-o despartire dramatica, iar cei de la hotelul la care lucram nu mai stiau ce sa faca ca sa imi distraga atentia si sa ma faca fericita. Dar eu traiam sfarsitul lumii si nimic nu-mi facea pe plac, asa ca intr-una din zile, unul din colegi mi-a promis ca ma scoate la un date. Dupa nopti nedormite si cu ochii rosii de plans nu prea aveam chef de intalniri, dar daca colegul meu isi lua liber special pentru mine, am acceptat si m-am pregatit cum se cuvine pentru ocazie.

Si bine am facut, pentru ca ziua intalnirii a fost una din cele mai frumoase zile petrecute in Okinawa. El avea masina si am vizitat impreuna multe locuri pe care nu le mai vazusem pana atunci, iar acest lucru chiar si pentru cateva clipe m-a facut sa uit de depresia in care ma afundasem.

Desi la munca baiatul facea pe nebunul, mi s-a parut incredibil faptul ca planificase totul pana in cel mai mic detaliu doar ca sa ma faca sa zambesc. Iar punctul culminant al intalnirii pentru care am considerat ca efortul lui merita puncte extra desi ordinea activitatilor a cam gresit-o putin, a fost o plimbare cu vaporul ca sa admiram pestii oceanului din care niciunul din noi nu-si aminteste mare lucru. Si asta, pentru ca inainte sa ne urcam, am fost la o degustare de vin de sarpe habu care nu ne-a placut in mod deosebit si care ne-a facut sa
realizam ca desi se spune ca are proprietati miraculoase pentru diferite organe ale corpului, nu face nimic ca sa vindece raul de mare si din proprie experienta as putea spune chiar ca il provoaca.

Povesti cu mancare, ingurgitata de complezenta sau curiozitate mai mult decat de pofta, as mai avea de spus macar o mie. Dar pentru ca nu vreau sa ma lungesc mai mult decat mi-e plapuma pe blogul de mancare al lui Emil, te astept pe site-ul meu pickandkeep.com, sa povestim si acolo!

Recitind articolul Ioanei, mi-am amintit si eu cateva povesti cu mancare. Pe doua dintre ele le voi scrie, deja sunt in draft. Pe restul le pastrez pentru mine. Multumesc inca o data Ioanei (care nu e la prima isprava pe bloguletele mele) si va multumesc voua ca aveti rabdare sa imi cititi SI acest blog. Daca nu le mai tineti minte numarul, va zic eu: e cel care completeaza echipa de fotbal. Numarul 11, deci 🙂